Un concediu de pomină. Pregătiri de plecare în munţi
de Paula Anastasia Tudor
Am trecut examenul de treaptă! Încă mă mai oftic că aş fi putut lua 10 la mate! 10 la mate! Mi-a trecut pe lângă stilou, când am uitat să pun pe doi aria triunghiului dreptunghic isoscel, pe care l-am transformat astfel în pătrat, şi mi-a mâncat 20 de sutimi. A trecut şi ziua în care-am împlinit 16 ani…, dar n-am simţit-o. Nu contează, a venit vacanţa!!! Urmau câteva zile de plajă, două săptămâni pe munte, apoi cheful lui Florin şi lungi zile şi seri de plajă şi dans. Victor a venit şi el de la Timişoara, unde dăduse examen la Medicină. Da! S-a pregătit pentru Medicină şi-a devenit un petrolist dedicat.
Am început să ne pregătim rucsacurile de plecat pe munte. Tata stătea deja cu hărţile-n faţă de vreo lună şi-şi nota de zor trasee, refugii, lacuri şi izvoare, cabane, stâne, şei şi căldări. Era extrem de tipicar când venea vorba despre plecat pe munte. Săptămâni întregi studia hărţile şi visa traseul cu ochii deschişi, cu mult înainte de a-l parcurge. Apoi, calcula proviziile: conservele, biscuiţii şi ciocolata. Pe-aia o aşteptam cu interes la fiecare oprire, mai ales când urcam. Din acest motiv mă şi opream destul de des, să-mi refac stocul de energie…
Bine, nu numai de-aia, îmi şi ieşea limba de-un cot, mai ales când era vorba despre urcuşul până pe creastă. La fiecare popas ne reveneau cam câte două bucăţele pe gură de drumeţ. Nu-i vorbă, că eram în stare să devorez una-ntreagă în şase secunde jumate, dar proviziile de ciocolată erau limitate şi scădeau cu repeziciune. Nu ştiu de unde făcea rost de ciocolata aia grăsuţă, chinezească. Cred că venea şi prin Casa de Comenzi, unde musai tata făcea o comandă înainte de plecare pentru… ciocolată, alune (la cutie! Am mâncat o dată până mi-a venit rău), ceva conserve mai de soi…
Se mai contura o mică problemă – recipientele pentru apă. Cum PET-uri nu se găseau pe vremea aia pe nicăieri – nu ca acum, inclusiv pe plajă şi prin albiile râurilor – şi erau de preferat bidoanele, pentru că erau mai uşoare şi nu se spărgeau, începeau căutările şi spălăturile. Pe vremea aceea, se comercializau în bidoane din plastic apa distilată, uleiul de motor, lichidul de frână, spirtul. În principiu, fel şi fel de lichide… tehnice. Erau nişte bidoane mate, pătrăţoase, cu şănţuleţe indicatoare la fiecare 100 de mililitri. Căutam în special lichide cât mai incolore, inodore şi insipide, deoarece plasticul avea şi atunci calitatea de a păstra culoarea, mirosul şi gustul, chiar dacă băgam pămătuful de sticle în funcţiune. Mai aveam şi o ploscă stil armată, de tablă, dar cu un an înainte, în Piatra Craiului, tata a umplut-o cu lapte de oaie de la o stână. Deşi a fost frecată şi şamponată de i s-a luat vopseaua, mirosul de oaie n-a ieşit din ea neam. Aşa că n-am mai putut pune gura pe ea. Eu, cel puţin. Parcă tot mai suportabil era mirosul tehnic, chiar dacă nu era la fel de mioritic.
Anul acela, tata pusese mâna pe harta Masivului Iezer – Păpuşa, din care urma să trecem în Făgăraş. Mama nu putea veni cu noi, că-şi consumase concediul cu deplasarea la Timişoara. Urma să plecăm cu „bătrâna carapace” – după cum a numit-o după ani şi ani la rând un bun prieten -, breakul nostru galben, mult mai tânăr pe-atunci.
Ne-am făcut rucsacurile ca la carte. Strictul necesar, ca să nu ne rupem spinările: bocanci, saci de dormit, bluzoane, pelerine de ploaie, haine înfăşurate-n pungi, să nu se ude dacă ne va prinde ploaia (cum ne prinsese cu doi ani înainte în Făgăraş, pe creastă, unde nu aveam nici o stâncă sub care să ne adăpostim, iar în jurul nostru erau numai jnepeni trăsniţi. Acela a fost primul meu urcuş pe munte… de neuitat.
Mai ales că am ajuns la poale, în locul de unde începeam ascensiunea, după 12 ore de mers cu trenul. Plecasem pe la 17:00 după-amiaza din Constanţa şi am ajuns la Turnu Roşu în jur de 5:00-6:00 dimineaţa, cam în momentul în care se crăpa de ziuă. În compartiment avusesem partener de drum un ţânc neliniştit şi nemulţumit, care a plâns mai tot timpul.
În cele câteva momente de linişte pe care le-am avut în lunga noapte de vară, am reuşit să aţipesc, însă doar până-n momentul în care-mi cădea capul violent în piept, din cauza faptului că cineva, când a mobilat compartimentele, s-a gândit că ai nevoie de pernă sub cap şi când stai în fund… Sau până se trezea copiluţul şi începea iar gălăgia. Într-un final de noapte, rupţi de somn şi dând mărunt din buze, am ajuns la destinaţie. Într-un fel a fost bine. Dar altfel, traseul Turnu Roşu – Cabana Suru era unul de 10 ore. Noi l-am făcut în 12. Am crezut că nu mă voi mai opri niciodată din mers. Când începeai să urci, urcai până-ţi cădeau muşchii şi ţi se tăia respiraţia, apoi urmau coborârile, nesfârşite (de obicei, cele către cabane).
Vedeai cabana de sus, de pe creastă, înconjurată de brazi şi te gândeai că, dacă arunci o piatră mai tare, îi nimereşti coşul. Ei aş! Cabana părea ea aproape, dar era la vreo 600 m mai jos – diferenţă de altitudine, nu distanţă – şi coborai, şi coborai, şi cabana tot îţi apărea şi dispărea, pitindu-se după vreo culme sau în spatele brazilor, agilă ca o ciută ce se lasă văzută doar în treacăt. Că ajungeam să mă întreb dacă nu cumva mintea-mi joacă feste, înfăţişându-mi case puse pe teren drept… După vreo două ore de coborâre continuă, aveam impresia că genunchii au început să se îndoaie invers.
Tata şi-a îndesat conservele – de-i ajungea rucsacul la vreo 30 de kile, Victor a băgat la el diverse alte ustensile necesare pe parcurs, eu având bagajul cel mai uşor: doar efectele personale plus un sac de dormit.
Le-am vârât în maşină şi pe-aci ţi-e drumul. Constanţa spre Câmpulung Muscel, vrând să cotim pe la Lereşti către Cabana Voina – punctul de pornire pe munte. Pe la Târgovişte, am oprit la un magazin moto – velo – sport, de unde tata a cumpărat un cort, nu neapărat să-l folosim, dar să fim asiguraţi. Cort de trei persoane, 4.000 de lei, aproximativ 7 kile. A fost montat pe rucsacul lui Victor.
Accidentul, cabanierul mojic şi o noapte în sala de sport
Plecasem în concediu cu destinaţia masivul Iezer-Păpuşa – Făgăraş. Maşina ne gândeam să o lăsăm în Lereşti sau la poalele Iezerului, la Cabana Voina. Eu, tata şi Victor. Rucsacurile erau aşezate în portbagaj, urmau două săptămâni în care ne rupeam de civilizaţie, hălăduind prin creierii munţilor. Dar… Tata conducea, Victor îl seconda în dreapta, eu visând în spate.
M-am oprit din visare brusc. Am apucat să spun doar: „Tata! Tata!”. A urmat fâşâitul specific al roţilor în frânare pe pietriş şi: „Zdrang! bum! Tâc tâc tâc… buf!”.
Pe drum, luasem o pungă cu struguri ce-a fost pusă la picioarele lui Victor. La un moment dat, ne-a ieşit în faţă o turmă de oi nepăzită, tata a tras de volan încercând să le evite şi, din cauza manevrelor, a căzut talonul – pus la parasolar – exact în punga cu struguri uzi.
Dintr-un instinct de conservare… a talonului, tata s-a aplecat după el chiar când ieşeam dintr-o curbă spre stânga. Aplecându-se, nu s-a redresat complet volanul, iar maşina şi-a urmat cursul, până s-a oprit în singurul autoturism din sat, o Dacie albă – parcată pe stânga, în afara carosabilului. Din fericire, impactul n-a fost foarte brutal, deoarece maşina albă era scoasă din viteză.
Dacia noastră a rămas pe loc, a plecat cealaltă mai departe, pe o traiectorie bizară – a traversat şoseaua printr-o curbă largă, ca să se oprească într-o albie adâncă de vreo 2 metri, perpendiculară pe şosea, pe celălalt sens. Tata s-a proptit în volan, Victor a lovit parbrizul cu capul, eu m-am trezit încolăcită în jurul scaunului din faţă. Ne-am extras destul de greu din maşină, că nu se mai deschideau uşile, părea că habitaclul se micşorase, dar am ieşit! Toţi cu mâinile-n cap. Şi nu neapărat din cauza cucuielor…
Cel mai greu a fost să scoatem Dacia albă din canal. Până la urmă, au găsit un nene cu un tractor, care a tras-o de-acolo. Apoi, urma transportul celor două la service. Ne-am petrecut restul zilei până târziu, spre seară, căutând ceva mijloace de tractare şi un telefon, s-o anunţăm pe mama. Nu de alta, dar aveam nevoie de bani. Mulţi. Vreo 10.000 de lei a costat toată tărăşenia.
Ştiu că a apelat atunci la un coleg şi urma să-i trimită prin poştă. Cred că până la urmă toată lumea a fost mulţumită, sper că şi proprietarul Daciei albe, care şi-a refăcut maşina pe asigurarea lui tata. Dacia noastră n-avea mari probleme: capota îndoită, radiatorul spart, mă rog… în faţă era varză, blocul motor uşor împins în spate, uşile călare peste stâlpi… şeful service-ului ne-a spus să ne întoarcem sâmbătă după ea, cu banii.
Nu era totul pierdut. Eram imobilizaţi aproape de destinaţia noastră programată şi era început de săptămână, deci până sâmbătă mai era ceva vreme. Tata avea un coleg din Lereşti. El era în Constanţa, la muncă, dar ne-a spus că putem sta în casa lui cât avem nevoie. Ne-a trimis la sora din Câmpulung să ne dea cheia, ceea ce am şi făcut, asigurând femeia că vom avea grijă să n-o pierdem. Casa era mare, frumoasă, răcoroasă. Poarta ne-au descuiat-o vecinii care aveau grijă de casă, fiind şi ceva rude de-ale colegului tatei. Oameni dintr-o bucată, veseli şi săritori, care săptămâna aceea erau în nunţi – îşi măritau mezina.
Văzându-ne cam fierţi din cauza păţaniei cu maşina, ne-au pus să le promitem că vom merge şi noi la nuntă. Sâmbătă era petrecerea în cortul ce se instala în curte, iar duminică – la restaurant. Iar noi ne propusesem ca, până vin banii… şi nunta să dăm o fugă în Iezer. Ziua următoare ne-am suit în camionul ce ducea muncitorii la Barajul Râuşorul, oarecum în apropierea Cabanei Voina. Am stat destul de chirciţi până acolo, dar stomacul mi se urcase-n gât din cu totul alte motive. Şoseaua era curbată în serpentine abrupte, în dreapta peretele muntelui, în stânga… nimic. Doar hău şi stânci prăvălite. Pe alocuri, până şi drumul era prăbuşit în râpă şi îngustat cât un lat de maşină. Bucăţile de beton ce se ridicau din drum haotic, înclinate ameninţător spre râpă, făceau camionul să se hurduce şi pe noi ne aşeza mai bine, după ce ne izbea de pereţi. Ce mai! Drumul ăla părea că mai are puţin şi-o ia la vale cu totul! Unde mai pui că ploua cu găleata…
La baraj am coborât din autobuz în mare grabă şi-am luat-o la picior până la cabană – era mai greu, dar cel puţin stomacul s-a aşezat la locul lui. Deşi aveam cortul în spatele lui Victor, nu-l puteam întinde pe ploaie, aşa că ne-am îndreptat spre cabană, să ne cazăm pentru noapte, urmând ca în zori să luăm muntele-n picioare. „N-avem locuri!”, ne-a răspuns sec cabanierul. „Toate camerele sunt rezervate pentru turişti!” Ne-am uitat lung unul la altul, ridicând din sprâncene. Aveam rucsacurile în spate, n-ai fi zis că suntem localnici. „Păi, noi ce suntem?!” „Pentru ăia cu maşini dom’le, nu…” Sugrumaţi de indignare, eram în prag de explozie. „Nu există, dom’le, aşa ceva! Eşti obligat să ne cazezi! Măcar în sala de mese, în recepţie, oriunde. E legea muntelui! Nu poţi lăsa oamenii afară-n ploaie!”, s-a pornit tata. Şi, ne-am certat acolo… furcă. Omul nu era proprietar, fireşte. Era un gestionar fiţos şi îmbuibat, care n-avea nici o legătură cu muntele sau cu legea lui. Aşa că a putut! Norocul nostru a fost că în zonă era o tabără sportivă, iar administratorului ei i s-a făcut milă de noi, ne-a dat nişte saltele de burete şi ne-a „cazat” într-o sală de sport. Nu eram singurii
Câinii din ceaţă şi bileţelul-telefon
Plecasem în concediu cu maşina. Voiam să o lăsăm în Lereşti, iar noi să urcăm în Făgăraş prin Iezer. Până la urmă, maşina a rămas în service, că pe drum s-a proptit într-o altă maşină, iar noi, cât au durat reparaţiile, am fost găzduiţi de un coleg de-al tatei din Lereşti, ai căror vecini se pregăteau de nuntă.
Cum nunta începea abia sâmbătă, iar banii pentru service urmau a sosi tot cam atunci, cu poşta, am pornit măcar pentru două zile pe munte. Cabanierul de la Voina n-a vrut să ne cazeze, neavând noi nas de acea cabană, care era „doar pentru turişti…”, aşa că am dormit o noapte pe saltele de judo, într-o sală de sport.
A doua zi dimineaţă am pornit. Ploaia se oprise, dar era încă înnorat. De jos se vedea vârful învelit în pâclă, dar ne-am gândit că, până om ajunge pe creastă, se ridică ceaţa. Nu s-a ridicat. Urcuşul pieptiş pe prundişul care-ţi aluneca de sub tălpile bocancilor ne-a luat câteva ore bune. Mă tot poticneam din cauza efortului, iar tata se oprea după mine „hai, Paula, hai, tată!”. Opriri dese, ciocolată multă… la un moment dat mi-au luat şi rucsacul… şi am ajuns, târâş-grăpiş, pe creastă. Drum mult mai lejer, deşi nu-l prea vedeam, că noi eram cumva cu capul în nori. Aşa că mergeam în şir indian.
Victor în faţă, la mijloc tata, eu la urmă. Avusesem locul din mijloc, dar, fiind sleită, mergeam cam leşinat şi-am rămas la coadă. Eram înşiraţi ca să nu pierdem drumul, Victor trebuia să găsească următorul marcaj, iar eu rămâneam în apropierea ultimului întâlnit. Tata avea rolul de liant între noi, să nu ne pierdem, că abia ne vedeam unul pe altul şi ne orientam mai mult după voci. Era o ceaţă de nu vedeai la 5 metri.
La un moment dat, aud nişte lătrături groase venind din stânga mea, urmate imediat de cinci siluete lăţoase ale unor ciobăneşti nu prea prietenoşi. Înlemnită, am aruncat imediat băţul şi-am început să „strig” aproape în şoaptă. „Tata! Bade!”. În două secunde, am fost înconjurată şi-am început a mă-nvârti în jurul propiului ax, fixând cu groază animalele care-şi rânjeau colţii la mine, şoptind, din ce în ce mai tare, „Bade! Bade!”. Parcă a durat o viaţă până am auzit vocea ciobanului chemându-şi câinii. Tot atunci au apărut tata şi Victor din ceaţă şi, după ce-am mai stat puţin la taifas cu ciobanul, care ne-a indicat Piatra Altarului, ce era lângă noi, dar n-o vedeam, timp în care mi s-au oprit picioarele din tremurat şi dinţii din clănţănit, ne-am continuat drumul, de data asta în grup compact.
Am lăsat vârful în stânga şi-am ţinut poteca lungindu-ne ochii, cât ne permiteau ceaţa şi ploaia care începuse, după refugiul în care ne propusesem să înnoptăm. Am mers şi-am mers… conform ciobanilor era în zonă, dar unde? Brusc, în faţa noastră s-a profilat un perete. Era la nici 10 metri, dar ne-am învârtit pe lângă el. În refugiu era jale, mizerie şi umezeală mare. Ploua şi-năuntru aproape ca afară, dar, din fericire, nu chiar peste tot. Aşa că am întins masa pe o margine de prici. Se făcuse cam 3:00-4:00 după-amiaza când s-a mai domolit ploaia şi-am pornit în coborâre intensă spre refugiul Bătrâna. Acela avea un fel de administrator, aşa că puteam spera măcar că-s ceva condiţii mai umane decât în cel de pe creastă. Am socotit că ajungem până se înnoptează, dar seara s-a lăsat peste noi când încă ne făceam drum prin vegetaţia ce mă ducea cu gândul la jungla amazoniană. Încă de jos fusesem avertizaţi să nu ne prindă noaptea prin pădure, că mişună urşii, aşa că fiecare trosnet îmi ridica părul măciucă.
Am ajuns cu bine la Bătrâna, când tocmai ce se aprindea un foc de tabără. N-aveau mâncare, dar aveau un ceai de plante de pădure îmbălsămat cu rom… o nebunie. Şi tata, şi Victor şi-l amintesc zâmbind larg. Exact ce ne trebuia! Am stat noaptea, până târziu, cântând lângă focul de tabără, apoi am dormit buştean la priciuri. A doua zi, am plecat spre Cabana Voina, doar că pe drum tata şi-a dat seama că nu mai are cheia. Cheia de la casa colegului! Şi-a desfăcut rucsacul şi-am început a scormoni în el, a întors pe dos sacul de dormit… Nimic. Ne-am întors la Bătrâna şi, împreună cu cabanierul, am răscolit saltelele. Cheia, nicăieri. Asta e!
La Voina ne-am oprit pe terasă să mâncăm ceva. Era un soare sclipitor şi nici măcar o urmă de nor nu-l deranja. Stând la masă, vedem cum un tânăr care sorbea o bere se desprinde dintr-un grup şi vine spre noi: „Familia Georgescu din Constanţa?”. Năuciţi de-a binelea, am dat din cap afirmativ. „Am un bilet pentru dumneavoastră.” Era de la mama, care ne spunea că a ajuns şi ea în Lereşti, cu tot cu bani, şi că stă la vecinii cu nunta. Tânărul ne-a povestit apoi că mama a ieşit în drum, vâzându-i cu rucsacul în spate, şi a strigat după ei, întrebându-i dacă urcă pe Iezer. Aşa că ne-a descris şi l-a rugat, de ne întâlneşte cumva pe munte, să ne dea acel bilet.
În Lereşti, mama era băgată în fursecuri pân’ la coate. Ne-a întâmpinat minunându-se că, după peripeţia cu maşina şi după ce-am pus-o şi pe ea pe jar, ne-a mai ars de munte. Şi ce ne-a ars! Eu am rămas cu ea la vecini, iar tata şi Victor au anunţat pierderea cheii şi-au fost sfătuiţi să spargă un geam, să intre în casă. Cât am mai stat acolo, au intrat şi au ieşit pe un geamlâc din hol. Tata a scos maşina din service, să fie împodobită, că urma să aibă un mare rang – maşină de nuntă. A fost o „nuntaşă” cum rar întâlneşti… Galbenă, împodobită cu flori şi cu volane pe o capotă de tablă smeadă… N-au avut vopsea galbenă… La nunta aia, în cort, pe iarbă, am învăţat să dansez sârba.
Cheia de la casa colegului tatei a fost şi ea găsită… după câteva luni, spre iarnă. De Victor, care era în armată şi luase sacul tatei de dormit. Era prinsă în cheiţa fermoarului.
Nicolae Serban 